Impresii de calatorie (18+)

[damblagiu]

... sau ca, virgulă, covrigii de Buzău.

Da' carnatii de Plescoi ce au!?...ca eu sunt mai nevegan, asa!

Dambla, meşterul e hobbyt, adică face chestiile astea ca hobby. La bază, lucrează în sistemul sanitar, la baza sistemului, adică e brancardier,

...si aia de la spital l-au angajat pe principiul, nu se pricepe el la "brancarderie" ca de meserie e constructor, dar ne mai facem treaba cu el p'aici!

[claz]

Orscat, doi saci de ciment la 1mc de nisip... tot nu suna bine. Ca sa faci un beton cat de cat acceptabil, se pun trei lopeti de nisip la una de ciment.
Dambla, uite cum se poate folosi intr-o lucrare 1mc de nisip si un sac de ciment:
- se fac dale de beton cu cimentul si nisipul in proportii corecte
- restul de nisip se aseaza pe jos, ca pat egalizator pentru dale
- plasa de buzau mahmura (cu ochii mici) poate face parte din dale

HHR, cat despre caratul cu masina din dotare, un mc de nisip cantareste aproape cat masina ta.
Uite niste echivalente, ca sa ai o baza de apreciere:
beton asfaltic = 2250 kg/mc;
beton celular autoclavizat(BCA) = 1100 kg/mc;
bolovani de rau = 1600 kg/mc;
brazde de iarba = 700 kg/10 mp;
mortar proaspat = 2100 kg/mc;
nisip natural = 1600 kg/mc;
nisip imbibat cu apa = 1800 kg/mc;
pamant afanat uscat = 1300 kg/mc;
moloz uscat = 1400 kg/mc;
moloz umed = 1700 kg/mc;
piatra calcaroasa = 1350 kg/mc;
piatra sparta din bolovani de rau = 1450 kg/mc;
piatra in blocuri mari = 1700 kg/mc;
gris de piatra = 1200 kg/mc;placi de
faianta = 1260 kg/100 mp;
pietris = 1600 kg/mc;
coame mari pentru tigla = 2900 kg/1000 bucati;
coame mici pentru tigla = 1900 kg/1000 bucati;
dale de bazalut artificial = 1900 kg/mc; dale de beton = 2200 kg/mc;
lemn ecarisat si rotund,de rasinoase,uscat = 500 kg/mc;
lemn ecarisat si rotund,de foioase,uscat = 800 kg/mc
(Sursa: https://www.scribd.com/doc/66150585/Greutati-Specifice-Ale-Diferitelor-Materiale-Folosite-in-Constructii)

Tare-mi pare rau ca nu esti mai aproape, te-as fi ajutat cu mare drag. Macar cu sfaturi, sa nu te tepuiasca mesterii sau furnizorii.

[HHR]

Bek in biznis:

Sînt niște probleme în cartier. Nu cunosc amănunte. Chestii legate de prestații discutabile ale dezvoltatorului, depozitarea unor gunoaie în arealul unde cresc o grămadă de copii, apariția unor șobolani non-umani ... ș.a.m.d. Urmare a unui memoriu colectiv, semnat de marea majoritate a rezidenților, domnul primar a luat hotărîrea de a descinde la fața locului. O cercetare locală (”oculata”, în limbaj juridic elevat) se poate dovedi a fi mai relevantă decît o duzină de cuvinte aruncate pe vorbitoare sau vărsate pe hîrtie. Decizia, de departe, este cea mai înțeleaptă. Fatalmente, trebuie să particip. La opt fără jumătate are loc întîlnirea. Găsesc, la coșul de rufe pentru spălat, singurul meu tricou model pă alb-PUR. Îl verific. Nu are decît o minusculă pată, ce pare a fi de zacuscă, plasată în partea dreaptă-jos, puțin mai jos de linia imaginară paralelă cu buricul. No problems, bag tricoul în pantaloni. Aparținătuarea, după ce depășește faza de negare (ia-ți, domle, un tricou în toate mințile !), vrea să-l întindă puțin cu fierul de călcat. Nu, zic senin, că-i distrugi aerul flower-power. Nu am de gînd să iau cuvîntul, în ciuda principiului romînesc potrivit căruia: cel care cunoaște cel mai puțin despre o problemă trebuie să monopolizeze discuția. Se apropie ora. Mă postez în fața oglinzii și exersez o fizionomie neutră cu tentă retractilă. Nu merge. O pun deoparte, în recuzita de mufarine conjuncturale. Recurg la un aer psihedelic, montat pe o mufarină placid-binevoitoare, modelul discret-bronzat. Țais ! Merge ca unsă. Să dea naiba, arăt mai bine ca în realitate. Ies cu ăla mare. Nimeni. Corect, nu am întîrziat decît cinci minute. Intru. Reies după alte zece minute. Oamenii se adună. Vine primarul cu un băiat. Începe discuţia. Iese aparţinătoarea cu copiii. Mai sunt, cel puţin, zece copii, care aleargă, se urcă, sar, împing sau trag cîte o chestie zgomotoasă. Discuţia este aplicată. Nu înţeleg mare lucru. Puzuri, racord, gunoi, nelegal, aprobare, gaze, accident, şobolani, cîini, depozitare, lotul doi, afacere, dezvoltator, rezidenţial, deszăpezire, generator, curent, racord (scuze, am mai spus, dar s-a folosit de mai multe ori), asociaţie, plan de dezvoltare urbană, apomentru inteligent, parcare, plan urbanistic, asfalt, zece centimetri, sustenabil, hoţi, acces, licitaţie, monument istoric, concesiune … ş.a.m.d. Se face o delegaţie restrînsă pentru a vizita locul intitulat lotul doi. Aparţinătuarea este cooptată. Se pricepe la puzuri. Clar, că doar nu de gospodină am luat-o. Mi-l dă pe ăla mic în braţe şi pleacă. Ăla mare mă ia de mînă. Mă simt ca într-un film suprarealist (obligatoriu italian). Mă orientez. Plasez minorii, unul la o vecină, celălalt la altă vecină. Sper să-i şi hrănească. Aşa ar fi frumos şi creştinesc. Vine delegaţia. Aparţinătoarea întreabă de copii. O liniştesc, sînt în plasament familial. Discuţia continuă. E axată pe concesiune. Cum universul meu juridic gravitează de ceva timp pe orbita categoriilor de: viol, tîlhărie şi proxenetism, nu pricep mare lucru. Primarul dă mîna cu noi şi pleacă. Dăm şi noi mîna cu el şi rămînem. Facem o adunare restrînsă, pe stradă. Tragem concluzii. Apare primul rînd de bere. Salivez şi refuz. Sare al doilea rînd dă bere. Salivez şi refuz. Apare al treilea rînd dă bere. Refuz şi mă retrag cu tricoul plin de salivă.

[iuliangrecu]

Primarul dă mîna cu noi şi pleacă. Dăm şi noi mîna cu el şi rămînem. Facem o adunare restrînsă, pe stradă. Tragem concluzii

Deci, a rămas cum ați stabilit?

[HHR]

Deci, nu credeam că în pragul jumătăţii de secol mai poate exista, în cazul meu, fireşte, dragoste la prima vedere. Love at first sight ! Stătea inertă şi soarele i se juca pe formele apetisante. Faţa ei senină mi-a atras atenţia. Oh, ce imagine odihnitoare pentru retina mea obosită. Şi fundul, doamne, ce fund, ce lied posterior, ce magnet estetic ! M-am dat pe lîngă ea de cîteva ori. Am intrat în ea ! Nu s-a opus, s-a deschis singură, darnică cu tot ce are ea mai intim. A început să freamăte la doar o atingere uşoară. Tremura sub mîinile mele. Cum să nu îi mîngîi formele ? Cum să nu îţi umpli nările cu parfumul ei îmbătător ? Pielea ei te înfioară, îţi zăpăceşte simţurile şi îţi amestecă entropic gîndurile. E pasională, se vrea stăpînită, strunită şi iubită necondiţionat. Oh, o scumpete ! O doamnă între doamne. Avansată pentru categoria ei, ….. transmisie inteligentă, regulator de viteză şi cutie automată. Peugeot 3008 !

[pozeDECAT]

Daca are si regulator ... ce mai poti sa zici ?

[HHR]

Nu am văzut nici-un meci de la campionatul mondial. Dau pe canalul național. Nimeresc la ceva discuție eclectică despre meciul Japonia – Columbia. S-au schimbat multe de cînd nu am mai urmărit fenomenul fotbalistic. Au învățat japonejii fotbal ! În plus, i-au bătut pă columbieni. Clar, lumea nu mai e ce-a fost, fotbalistic vorbind. Discută trei cetățeni: moderator plus bărbat-cu-buze-groase-și-ochelari plus fotbalist-cu-cap-țuguiat-și-chel. Din complexitatea discuției deduc că tipii ăștia știu niște treburi. Fotbalistul se mai rătăcește printre cuvinte, dar la finalul fiecărei fraze reușește să transmită informația. Ce naiba, fotbalul e o chestie dură, nu vals de operetă. Moderatorul anunță că urmează un meci colosal: Polonia-Senegal. Buze-groase zice că polonejii sînt buni. Fotbalistul spune că și senegalejii sînt buni. Cad de acord. Buze groase spune că polonejii sînt organizați, ca nemții. Fotbalistul sare și zice că și senegalejii sînt organizați, că stilul lor s-a europenizat. Cad de acord. Buze groase spune că polonejii au bătut nu-știu-ce-echipă. Fotbalistul spune că senegalejii au bătut Franța cu unu la zero. Cad de acord. Îmi plac discuțiile astea alerte și concordante. Îmi este dor de Cristian Țopescu (R.I.P.). Intervine moderatorul și se dă legătura pă stadion. Tribunele sînt pline. Bicolor. Alb-negru. Senegalezele îmi sar rapid în ochi. Sînt dinamice. Sar de pe un picior pe altul. Fantastic. Nu poartă sutiene și au țîțe formidabile. Din această perspectivă, polonezele sînt cu cîteva cupe mai jos. Intră echipele. Polonejii sînt albi. Senegalejii nu sînt albi și sînt supranumiți leii din Terenga. În fine, treaba lor. Mai ușor de urmărit jocul în dihotomia asta cromatică. Diferența de culoare face de prisos folosirea tricourilor. Puteau să le pună numerele direct pă piele cu ceva autocolant. Se cîntă imnurile. Ceva mazurcă solemn-săltăreață pentru poloneji și ceva doar solemn pentru senegaleji. Îi spune, imnului, ”Leul Roșu”. Pfff, iar n-au nimerit culoarea corectă pentru leu. Greu de reținut numele jucătorilor. Hotărăsc că toți polonejii sînt Kowalski și toți senegalejii sînt Ubunga. Mai simplu așa.Înainte de finele primei reprize, alde kowalski fac o discretă eroare tehnico tactică; își dau un auto-gol de toată frumusețea. Se mai întîmplă. Senegalezele își scutură țîțele de parcă ar fi fost înscris de vreun ubunga. Doamne ce țîțe poa să aibă ! Pauză. Reîncepe. Comentează doi tipi. Unul zice că echipa Poloniei este ca-costumul de baie, ascunde esențialul. Îmi scapă esența, dar tipii ăștia știu niște treburi. Oricum, replic în gînd cu un discret aer de superioritate: ascunde pe dreaqu ! Un kowalski se lovește, în cădere, de fundul unui ubunga. Intră terapeutul. Clar, tare-n fund ubunga ! O bîlbîială la o schimbare și un ubunga le face polonejilor mucii hățuri și le mai bagă o boabă ! Senegalezele sînt cu țîțele în delir ! Mă ridic și io dă pă canapea ! I love you, Senegaaal ! Se regrupează polonejii și marcă un gol. De data asta în poarta care trebuie. Se gată. Mi-a revenit pofta de fotbal ! Aștept un alt meci colosal: Rusia – Egipt.

[HHR]

Plata unei amenzi contravenționale este, fără putință de tăgadă, o îndatorire civică ce trebuie onorată de îndată. Așa fiind, am luat procesul verbal primit prin poștă, cartea de identitate și cardul. M-am prezentat la administrația financiară, hotărît să mă execut prin plată voluntară, în cele patrușopt de ore de grație acordate de legiuitor în mărinimia lui fiscală. Am intrat pe un gang furat din romanele lui Kafka și am urcat cele aproape cinzeci de scări dă lemn ce scîrțîiau sub pașii mei de contravenient. Am stat la coadă. Pe un afiș scria că plata cu cardul trebuie anunțată din timp. Am ajuns la ghișeu și am anunțat că intenționez să plătesc o amendă cu cardul. Doamna din spatele găurii pe care scria ghișeu și-a pus mutra de învingătoare în lupta cu petentul și m-a anunțat că nu se poate cu cardul, doar cu bani cheș. Cobor cele aproape cinzeci de scări dă lemn ce scîrțîiau sub pașii mei. Ies pă gang. Merg la primul bancomat și scot suma aferentă amenzii. Mă întorc. Trec pă hol și urc cele aproape cinzeci de scări dă lemn ce scîrțîiau sub pașii mei. Stau la rînd. Ajung. Dau banii și procesul verbal de constatare și sancționare contravențională. Se uită la mine și exclamă, aaa, sînteți ăla cu amenda ! Oarecum jenat de faptul că tot holul a auzit că eram un nesimțit de contravenient, răspund afirmativ, cu glas stins. Căință activă ! Păi, nu e bine, zice doamna. Îmi trebuie, în copie, procesul verbal și plicul. Îmi dă, doamna, o mînă de ajutor și mă informează că tipa de la xerox e în concediu. Ar fi fost culmea să nu fi fost ! Cobor cele aproape cinzeci de scări dă lemn ce scîrțîiau sub pașii mei. Ies pă gang. Merg la xeroxul de la o casă de schimb valutar și xeroxez procesul verbal. Merg la mașină. Zic tatăl nostru. Deschid turismul și găsesc plicul. Mă întorc la xerox și xeroxez plicul. Plătesc. Ies. Merg la librărie și iau un dosar cu șină. Sînt convins că funcționara păstra treaba cu dosarul cu șină ca pe o lovitură de grație, letală, exitus, rigor mortis. Sînt șiret, ce naiba ! Mă întorc. Trec pă gang. Urc cele aproape cinzeci de scări dă lemn ce scîrțîiau sub pașii mei. Trec pă gang. Dau copiile și banii. Dau să bag prin gaură și dosarul cu șină. Tipa se uită nasol la mine și zice: pleacă domle de acilea cu dosarul tău, au trecut vremurile alea cu dosare cu șină. Clar, îmi zic, sînt timpuri noi !

[iuliangrecu]

Plata unei amenzi contravenționale este, fără putință de tăgadă, o îndatorire civică ce trebuie onorată de îndată. Așa fiind, am luat procesul verbal primit prin poștă, cartea de identitate și cardul. M-am prezentat la administrația financiară

Da nu mergea plătit și onlain?? întreb și eu, nu știu cum e la voi acolo, altă zonă, altă țară..

[HHR]

Probabil, pă gișeul.ro. Data viitoare o fac digital !

[HHR]

Fiind doar patruj dă grade peste zero și avînd ceva treabă în municipiul vecin și prieten ne-am pus în mișcare cu mic cu mare. După ce am terminat treaba, am cedat insistențelor celui mare și am intrat la ceva fast food. Nu dau nume. Aglomerat. Am stat la coadă și am luat tot felul de meniuri fericite cu și fără surprize ludice manufacturate, fără îndoială, în țara marelui zid chinezesc. Mi-a revenit un fel de sandwich compozit. Două felii de chiflă, de consistența buretelui de spălat vase după două săptămîni de folosire intensivă, între care zăcea, inertă, o tocătură flască de carne de animal mort. Să nu uit avea și ceva verde și un maglavais cu pretenții de sos. Gustul m-a cu gîndul la victoria absolută a compușilor chimici asupra principiilor de nutriție oarecum normală. Înghețata avea aspect cleios de aracet proaspăt. Prețul te face să crezi că a fost îndulcită cu sirop de arțar. Prăjitura era un burete negru cu glazură de cremă de pantofi. Să dea naiba, nici nu e de mirare că personanele ce se hrănesc regulat cu așa ceva comunică doar prin: emoticoane, zîmbăreți, gifuri stupide sau, în cel mai buna caz, poze cu mîțe. Surpriza era un paralelipiped pe care era înșurubată o palmă aparent umană. Ce-i asta ? O palmă, zice aparținătuarea. Mă uit mai atent și remarc un aspect non-uman al palmei. Pare de ceva animal, primat, evident. Neaaah, e o labă, zic. Lăbuță, nesimțitule, zice aparținătuarea.

[pozeDECAT]

Era contrafacuta, pe alea adevarate scrie "Toti pentru justitie" si n-au culoarea asta post-procesare ...

[HHR]

S-o luăm pă întorsură, zic, că pe valea prahovei e criminal. Bun, cotim, de la buzău, pă întorsură, a buzăului, care alta ? Pînă la siriu e parfum, Drum liber. La siriu, rata locală demarează în fața mea și mă înfig în curul ei. Un autobuz de covasna, bozgor împuțit. Nici vorbă să-l poți depăși pînă după brădet, înainte de teliu. Ăla micu suge un preomit. Vomită în trei reprize. Dacă nu sugea, vomita în șase reprize. Oprim să curățăm turismul. Ajungem pă ocolitoarea brașovului. Centenar ? Rahat, pentru unii e bicentenar, că îs cu o sută de ani după centenarul extracarpaticului. Ajungem la destinație. Freumos, aher curat, răcoare. În curte, e un tip. Sparge semințe, dar arucă cojile în scrumieră. Bună seara, zic. No response. Nesimțit, îmi zic. Coboară două muieri înfofolite, cu un puradel. Puradelul lui. E arab, îmi zic. Da, e arab, pardonabil nerăspunsul la salut. Îl achit. Mergem să mîncăm. Cam doi kilometri. Pe jos. Bun. Dormim. Ne sculăm. Mîncăm. Plecăm la dino park. Ajungem. Ne pozăm cu toți zaurușii disponibili. În variantă cauciucată. Peste tot scrie că nu este permis să călărești exponatele. Juma din copiii grași sînt călare pă exponate. Așa merg treburile. Vrem să mîncăm. Mergem în poiană. Iau un gulaș care îmi excită dureros mastoizii. Vrem să urcă cu telecabina. Revizie tehnică. Amînăm. Sine die. Vrem să vedem castelul bran. S-a închis. Amînăm. Pînă mîine.


Crecă am înțeles dialectica mersului biped. Capul și genunchiul sînt cele mai avansate părți ale corpului în dinamica deplasării, pentru că pe astea le-am izbit de foaia de termopan ce desparte camera de terasă. Bravos gazdă, geamuri spălate impecabil. Mai tîrziu, la parcul cu zauri. Ceva expo cu apucăturile omului preistoric. Cum mînca omul preistoric. Cum se îmbrăca omul preistoric. Cum vîna omul preistoric. Cum se ... făcea alte treburi omul preistoric. Exponatele sînt apărate de gărdulețe de plexiglass transparent. Am futut un genunchi plexiglassului și doar providența și mîna aparținătuarei m-au salvat de sulița omului preistoric. Pe scurt, pe lîngă divergent și converget, ar trebui făcut un film cu transparent.

Waze-ul, ființă binară și foarte inteligentă, încearcă să mă scoată de pe drumul principal Bran – Rîșnov. Mă opun și nimeresc pe un traseu în lucru. Trei sau patru semafoare cu cozile aferente. La europaefem aud de ”protestul pentru susținerea jandarmeriei”. Fuck. Protest de susținere. Susținerea e susținere și protestul protest. Poate e un protest împotriva celor care protestează. Așa ar avea un sens treaba. Oricum, din zice tipul de la radio, nu e o treabă mare, e o treabă mică, diluată, doar o sută de cetățeni. Să revenim. Am ajuns la castel. Coadă la bilete. Pînă la prima tarabă cu brînzeturi. Vine un tip. Se uită arogant la coadă și deschide a doua casă. Lidl style, ... am deschis casa doi pentru dumneavoastră ...! Merge mai repede. Mult mai repede. E ceva sărbătoare. Primim tricoloruri (stegulețe) la intrare. Refuz. Vreau roșu, alb și verde. A fekete kutya, nu au. O familie de unguri se strică de rîs în spatele nostru. Urcăm pe un plan înclinat. O sumedenie de pancarde fac legătura între castel și contele Dracula, legături pe care nici Bram Stocker nu le-a imaginat. Dialectica comercială e complexă. Intrăm. E mult popor. Stăm cîte zece minute, la coadă, pentru a intra în fiecare cameră. Îmulțesc numărul camerelor cu zece și ajung la concluzia că nu ajugem pe lumină acasă. Aparținătorii iau avans. Mă blochez, la tunelul secret, între o familie de turci, în spate, și o nemțoaică, cu un cur imens, în față. Turcii fac multe poze. Nemțoaica se mișcă greu. Explicabil, cu un așa cur nu te poți mișca repede. Ajung la un etaj intermediar. Apaținătorii vor poză. O fac. Iarăși trepte. Depășesc, elegant, curul din fața mea. Bingo ! Mă înfig într-un grup dă britanici. Ghidul le xplică logica internă platoșelor medievale. Au fier pă burtă, să nu-i lovească-n burtă. Au fier pă piept, să nu-i lovească-n piept. Doamne, ăștia-s tîmpiți. Îi depășesc. Ajung la o scară spiarlă și ies în curte interioară. Niște tipi își adună instrmentele muzicale. A fo ceva concert jazz. Lumea aruncă monede în fîntînă. Nu știu de ce. Nu mă interesează. Ăla mare cere un souvenir. Îi iau o carte, Tristan și Isolda. Vrea și o cutie muzicală. O iau și pă aia. Gîndesc că, probabil, e ceva lied. Aparținătorii vor la vulcanii noroioșii. Mă execut. Pe drum, ăla mare dă drumul cutiei muzicale. Hai să dăm mînă cu mînă, am aruncat banii degeaba. În cîteva ore intrăm, pă ceva drum nasol, spre vulcani. Ajungem. Super. Vulcanii sînt extrem de noroioși, La întoarcere, pe cele două sute de metri de griblură, șoferii prahoveni apreciază că e locul nimerit pentru depășiri. Ne mai trebuie cîteva generații pentru a depăși sincopa contemporană.

[HHR]

Mă duc să mă tund. În barieră. Mă rog la zeul tunsorilor să nu fie de serviciu tipul antipatic. Doar la vederea lui, părul de pe cap se revoltă. Tunde nasol, ţine televizorul frizeriei pe antena trei şi comentează permanent în asentimentul emisiunii ce tocmai se difuzează. Intru. Două doamne. Nici urmă de antenist. Una e nouă. Nouă şi tânără. Bine proporţionată şi puţin şîşîită. Tocmai ce dansează în jurul unui client cu urme fine de păr. Teveul e pă teleşoping. E atentă şi meticuloasă. În fine, la cît păr are ăla pă cap, cea mai infimă greşeală este echivalentă cu chelia. Mal praxis. Îl termină pă tip şi mă invită pe scaun. Mă pun. Mă înveleşte cu treaba aia contra firelor de păr. La spate, mi-o vîră indecent de adînc sub tricou. Hai că-ncepe fain. Văd că are alte instrumente decît ceilalţi frizeri. Mai finuţe, unele nu se bagă în priză, crecă îs cu baterii. Nebună mică, ia-mă încet ! Cum să fie, doi cu aparatul şi sus cu foarfeca, sau trei ? Nu ştiu, domnişoară, cum vă iese mai bine să fie ! Insistă. Optez pentru doi, deşi nu ştiu ce vrea să însemne chestia asta cu cifre. Începe cu maşina de tuns, cea mare. Cu o mînă dă cu maşina. Cu cealaltă îmi tot schimbă poziţia capului. Păcat că nu are trei mîini. Nu foloseşte peria de curăţat urmele păr. Suflă. Aha, deci asta e senzaţia cînd îţi suflă cineva în ceafă. Magnifique ! Trece pe lateral şi îmi suflă în urechi. Ia maşina mică, aia cu baterii, şi începe o serie de reglaje fine în zone în care maşina mare nu ajunge. Clar, lobii auriculari sunt zone erogene şi tipa asta ştie. De acu, poa să-mi facă şi găuri pentru cercei, nu-mi pasă. Termină cu maşina mică. Mă unge cu ceva maglavais pe părul rămas şi îmi trage un masaj capilar de simt că îmi rearanjează şi puzzle-ul de pe cortex. De o viaţă mă chinui să-l aranjez şi tipa asta l-a rezolvat în mai puţin de un minut. Ia foarfeca şi începe să scurteze. Din cînd în cînd întreabă dacă e bine. Nu ştiu la ce se referă, dar e tare bine ! Vă iau şi la sprîncene ? La ce vrei matale, domnişoară, mormăi. Bine, zice tipa şi începe să-mi bîzîie la sprîncene. În final, îmi vîră un ceva cilindric în nas. Aveaţi un fir de păr şi acolo ! Termină, plătesc şi plec.

[damblagiu]

Constat că Antena 3 te a pierdut definitiv dă client. Să te ferească Dumnezeu de calviție îți doresc, că de restu te păzești tu!

Trimis folosind Tapatalk